În două numere recente şi consecutive ale Dilemei vechi se găsesc texte care – într-un fel sau altul – se raportează la învăţământul românesc. Am citit cu bucurie atât suplimentul Moderni fără studii clasice?, cât şi dosarul Dilema studiilor postuniversitare, care au apărut împreună cu numerele 333, respectiv 334 ale revistei. Animat de ideea că o discuţie continuă, argumentată şi consistentă pe acesastă temă ar putea urni măcar cu câţiva paşi sistemul românesc de învăţământ – pe care eufemistic l-aş numi achilozat – voi face şi eu câteva consideraţii susţinute de o oarecare experienţă didactică nici prea scurtă pentru a fi irelevantă, dar nici prea îndelungată pentru a risca împietrirea. Mai mult, pe parcursul a celor 14 ani în care am predat matematica şi în preuniversitar dar şi la Universitatea din Cluj, am avut posibilitatea să mai trag cu ochiul şi la ce se întâmplă dincolo de hotarele României în ţări ca Germania sau Franţa, ale căror cu sisteme de învătământ cred că pot fi considerate – în mod obiectiv - mai performante.
Aş pleca de la diagnosticul extrem de precis pus de d-l Mihai Maci in „Fundamentul educaţiei”: societatea şi piaţa muncii nu încurajează o pregatire temeinică a absolvenţilor vreunei forme de învătământ, conducând la scăderea calităţii şcolii, scădere care accentuează tendinţele societătii de obnubilare – dacă nu chiar de respingere – a necesităţii unei educaţii de calitate. Problema este cum rupem acest cerc? Am pretenţia ca participanţii la procesul educativ, aparţinând teoretic părţii „mai educate” a societăţii să facă primul pas. Problema este desigur prea amplă pentru a fi soluţionată in câteva rânduri. În cele ce urmează mă voi referi îndeosebi la învăţământul universitar, pe care îl cunosc ceva mai bine, unde cred că am identificat o modalitate concretă de a îmbunătăţi cât de cât ceva. Sunt conştient că ceea ce propun depinde de bunăvoinţa unor factori de decizie (senate universitare, minister etc.) având adesea reputaţia de a opune rezistenţă acerbă la orice formă de schimbare, aşadar s-ar putea să fiu considerat (excesiv de) naiv. Îmi asum riscul!
Principiul mercantil „Nu aveţi studenţi!” amintit de d-l Eugen Munteanu (a se vedea „De ce sunt sceptic”) cu privire la facultăţile de limbi clasice, este aplicat cu succes pentru punerea la respect a multor facultăţi al căror profil de studiu este – cel puţin în opinia mea – bine definit. Mai precis a facultăţilor de ştiinţe (matematică, fizică, chimie etc.) sau umaniste (litere, istorie, filosofie etc.) Cazul studiilor clasice este – după cum observă d-l Adrian Papahagi în „Declinul şi prăbuşirea studiilor clasice” – doar partea mai vizibilă a unui proces mai vast. Dintre specialităţiile tradiţionale scapă (pentru cât timp?) de aplicarea corecţiei derivate din principiul sus-menţionat dreptul, economicele şi, poate, medicina. În rest, specialităţiile interdisciplinare „fictive, găunoase şi fără perspectivă” (subscriu din plin verdictului dat de d-l Munteanu) sunt pe val! Marturie stă orice raport cu privire la situaţia financiară a facultăţilor de la orice universitate cu tradiţie din ţară (unele dintre aceste raporte au fost deja comentate în presă). Dar – obiectiv vorbind – o universitate în care să nu se studieze matematica, fizica sau chimia ne-ar condamna la subdezvoltare. Una din care sa lipsească istoria, filosofia sau literele (incluzând studiile clasice) la subumanitate; se poate trăi fără Shakespeare, dar am fi infinit mai săraci!
Ceea ce se propune aici nu este nici original nici nemaivăzut. O variantă rezonabilă de da o gură de oxigen acelor specialităţi care nu sunt, nu au fost şi, probabil, nu vor fi nicicând profitabile - daca prin profitabilitate înţelegem capacitatea de a aduce bani într-un orizont de timp extrem de scurt - dar care constituie de fapt baza culturii stiinţifice sau umaniste, ar fi să lăsăm principiile mercantile de tipul celui de mai sus la poarta universităţii. Cu alte cuvinte, de repartizare fondurilor provenite din alocaţia bugetară per student să fie responsabilă universitatea în ansamblul ei şi nu o facultate sau alta. În felul acesta piaţa şi-ar îndeplini rolul regulator, căci o universitate mai performanta ar atrage mai mult studenţi, deci mai multe fonduri (afirmaţia presupune existenţa unei pieţe libere şi concurenţiale, piaţa a cărei existenţă românească poate fi pusă sub semnul întrebării, dar nu aceasta este intenţia randurilor de faţă). În interiorul unei universităţi este oarecum lipsit de noimă să vorbim de facultăţi profitabile şi neprofitabile; dimpotrivă ele ar trebui să se comporte solidar ca părţi ale aceluiaşi organism, dintre care unele produc, altele consumă mai multe resurse, dar toate sunt interdependente şi concură toate la buna funcţionare a întregului. Falsa responsabilitate unui profesor care atunci când are pretenţii mari riscă să piardă studenţi, aşadar să piardă fonduri pentru salariul lui şi al colegilor ar fi oarecum îndepărtată, pentru că efectul pecuniar imediat al corectitudinii lui ar fi mult diluat, iar în spaţiul creat s-ar putea manifesta responsabilitatea firească a unui proces educativ decent. Până la urmă în sistemul actual facultăţile nici măcar nu au personalitate juridică. Dacă legal nu se pot câştiga bani (de exemplu din granturi de cercetare, contracte cu terţi etc.) prin intermediul facultăţii, ci doar al universităţii, atunci cum se poate cere facultăţii să fie profitabilă? Aş merge chiar mai departe: la ce bun să păstrăm actuala structură în care cadrele didactice sunt angajate de universitate, dar sunt încadrate într-o anumită facultate, iar când – de exemplu - este nevoie de un curs de matematică la facultatea de fizică, să existe tot felul de protocoale de decontare între facultăţi, banii cuveniţi pentru acel curs având un traseu sinuos şi greu de înţeles? Nu ar fi mai bine să existe o organizare mai suplă (prezentă şi prin alte ţări) în care facultatea ar fi constituită doar din studenţii care studiază o anumită disciplină (plus personalul auxiliar), iar corpul profesoral s-ar organiza în departamante (sau cum am vrea sa le zicem), structurate pe discipline şi subdiscipline, fiecare facultate apelând la departamantul corespunzător ori de căte ori are nevoie? Cel puţin ar exista un mod unic de efectuare a plăţii pentru un curs!
Revăzând cele scrise mai sus, m-am întrebat, cât poate fi de interesant un eventual cititor de o discuţie oarecum tehnică, în care se vorbeşte despre cum ar trebui repartizate nişte fonduri bugetare sau despre traseul banilor cu care se plătesc cursurile. Nu ştiu cu exactitate răspunsul, dar mă gândesc uneori că dacă am fi ceva mai interesaţi de asemenea amănunte, am reuşi mai bine să exorcizăm diavolul care se ascunde – nu-i aşa? – în detalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu