Strutocamila si videocratia

Ciudate vremuri mai traim! Cum altfel, cand PNL, singurul partid istoric ramas in viata, se aliaza cu conservatorii lui Voiculescu, colaborator dovedit al Securitatii, om asupra caruia planeaza si banuieli ca, dupa schimbarile din '89, ar fi deturnat in folos propriu fonduri uriase din cele derulate de institutia de represiune comunista prin intreprinderea de comert exterior pe care o avea in subordine. Nu asa de multi a trecut de cand PNL lua o atitudine extrem de transanta in cazul Monei Musca, care a primit si ea din partea CNSAS verdict de colaborare cu politia politica comunista, dar careia, in afara de neasumarea respectivei vinovatii, nu am putea nimic sa-i reprosam in tot timpul scurs de la caderea comunismului incoace!  Oare ce program comun poate justifica o astfel de alianta impotriva naturii?  Insiruirea de tinte cretinoid optimiste ca atingere in urmatorii 5 ani a nivelului mediu al Uniunii Europene in ceea ce priveste PIB-ul pe cap de locuitor, are ca principal adversar bunul simt si aritmetica elementara. Dar probabil ca autorii respectivelor enormitati sunt teribil de enervati de faptul ca 2+2=4 si au decis sa ia atitudine.

Incercarea de a intelege lucrurile, dincolo de declaratiile sforaitoare ale celor implicati, ne conduce invariabil la presupunerea ca PC urmareste dobandirea unei onorabilitati prin alianta cu un partid cu pedigree neindoielnic, precum si alte castiguri mai palpabile,  anume  accederea in parlament a unor membrii proprii, desi partidul se afla sub pragul electoral,  folosind reteta testata deja in relatia cu PSD.

De o importanta mai mare este ceea ce se intampla cu PNL, atat pentru ca el este unul dintre cele trei partide cu un cuvant greu de spus in politica romaneasca actuala, cat si pentru faptul simbolic ca este ultima legatura a prezentului politic cu trecutul democratic, atat cat a existat acesta. Alianta cu PC nu a fost inghitita fara noduri de multi membrii marcanti ai partidului si a fost impusa de Crin Antonescu intr-un stil cu certe valente dictatoriale. Argumentul suprem: eu si nu voi am adus partidul la scorul electoral actual! Asemanarile cu retorica si modul de actiune al lui Traian Basescu, principalul adversar politic al lui Antonescu, sunt multiple: eu comand si toti trebuie sa executati sau sa va dati demisia, cei care ma critica sunt aserviti, dreptatea este de partea celui care are un scor ridicat in sondaje etc. Dar sa nu uitam, retorica lui Basescu este acompaniata de un instinct politic exceptional, instinct care l-a condus de atatea ori la victorie in bataliile electorale, ceea ce Antonescu, cu toata elocinta sa si cu toate replicile-i acide, nu a dovedit pana acum. Dimpotriva, am putea numi neinspirate unele decizii ca aceea de a participa la mitingul comun cu PSD din balconul Operei timisorene. Si oricum, copia, oricat de buna, ramane numai o copie a originalului.

Dincolo de pretexte, sustinatorii liberali ai ACD, adica a aliantei numita de centru dreapta, raman cu doar doua motive: adversitatea comuna fata de Basescu si accesul neingradit la televiziune, prin intermediul Antenelor detinute de familia Voiculescu. 

Primul motiv este de ordin (re)sentimentar iar nu rational; poate fi inteles dar nu poate sustine o alianta politica. Al doilea motiv dovedeste conceptia despre politica a partizanilor ACD, anume inlocuirea democratiei cu videocratia. In particular, Crin Antonescu este telegenic, inteligenta-i neindoielnica si o buna stapanire a limbii romane ii permit sa se simta ca acasa in platoul de filmare, sa dea replica cu promptitudine, sa combata adversarii cu eleganta si ironie. Si spectacole de acest tip tin milioane de oameni in fata televizorului, fac audienta, iar producatorii fac bani. Insa, cel mai adesea, nu sunt veritabile dezbateri de idei. Adesea cel care obtine victoria in turnirurile verbale televizate care se revarsa zilnic asupra noastra este nu cel mai capabil ci cel mai abil in a-si prezenta marfa si a-si ascunde lipsurile. Calitatea marfii nu mai conteaza si este inlocuita de calitatea, si mai ales cantitatea, reclamei ce i se face.  Prin optiunea transanta a conducerii partidului pentru acest fel de a intelege politica, liberalii ar putea sa castige cateva procente.  Dar pierd cu siguranta in ceea ce priveste moraliatatea si principialitatea. S-ar putea ca, pe termen lung, pierderile sa fie mai insemnate decat castigul imediat. 

Educatia si siguranta nationala (aparut pe Ziare.com in 24 dec. 2010)

Nu este prima data cand se observa ca, aparent impotriva intentiilor celor care au lansat dezvaluirile de presa, Statele Unite ale Americii apar intr-o lumina destul de favorabila in urma publicarii pe site-ul Wikileaks a unor documente secrete ale diplomatiei americane. Realitatea se dovedeste a fi mai complexa decat isi inchipuie unii, iar America desi este cea mai mare putere mondiala si are interese pe care le urmareste, nu apare deloc in aceste dezvaluiri ca fiind o putere discretionara, care face numai ce ii convine.

Un exemplu la care ar fi bine sa meditam este si atitudinea americanilor fata de educatie. Potrivit unor dezvaluiri citate de The Cronicle of Higher Education, oficialii diplomatiei ameriane privesc campusurile universitare, atat de pe teritoriul american cat si de pe intinsul globului, ca elemente strategice de mare importanta, adevarate puncte cheie in batalia pentru a castiga „inimile si mintile” oamenilor pentru cauza Americii, care este cauza democratiei liberale occidentale. Educatia este strans legata de siguranta nationala a Americii. Alaturi de rafinarii, conducte de gaze si petrol, fabrici de medicamente si alte asemenea lor, campusurile universitare au un rol strategic, prin potentialul lor de a promova interesul Americii sau al adversarilor si al competitorilor ei, cum ar fi Iranul, respectiv China.

Prin comparatie, in Romania educatia si cercetarea stiintifica au fost de ani buni, inca inainte de caderea comunismului, o prioritate numai la nivel declarativ. Ce dovada mai buna in acest sens putem avea decat modul in care s-a desfasurat controversa asupra proiectului Legii Educatiei Nationale, punctele cele mai discutate referindu-se la modul in care sunt alesi rectorii universitatilor, ceea ce ar conduce vezi Doamne la o ingerinta a politicului in universitati, si la posibilitatea de a ocupa in acelasi timp fotolii de conducere universitare dar si fotolii de parlamentar. Desigur ca in substanta proiectul - sau Legea cine mai stie?- are puncte bune si puncte slabe, dar discutiile pe acesta tema nu prea au avut succes printre cei chemati sa legifereze in Romania.  De o importanta mult mai mare s-a dovedit gasirea unui lipici destul de bun pentru ca augustele sezuturi sa nu fie smulse din fotoliile cu care s-au obisnuit.

Declarativ se doreste accederea unui universitati romanesti in topul primelor 500 de universitati din lume. De fapt nu este incurajata performanta, care se face prin definitie cu oameni putini, folosindu-se argumentul fals economic ca nu ar fi rentabil sa se lucreze cu un numar redus de studenti. Marturie stau rapoartele anuale ale universitatilor reprezentative din Romania, in care in mod constant facultatile de stiinte ca matematia, fizica, chimia ca si cele umaniste istorie, filosofie, litere etc. sunt constant etichetate ca neperformante, in comparatie cu cele de stiinte economice, politice etc. Argumentul folosit este numarul mic de studenti, are atrage dupa sine o alocatie bugetara insuficienta, precum si taxe putine percepute. Faptul ca cercetarea stiintifica, atata cata exista, este adesea apanajul tocmai al facultatilor nerentabile, nu pare de interes pentru acei contabili care produc respectivele rapoarte.  Ducand comparatia mai departe, sa spunem ca americanii sunt interesati nu numai de partea tehnico-stiintifica dar si de cea umanista din educatia pe care o primesc sa zicem studentii din Orientul Islamic. Acesta fara a urmari vreun castig material imediat, ci doar pentru ca au inteles ca simpla prezenta in structurile organizatorice a altor state, posibil competitoare, a cat mai multor oameni care sa inteleaga si sa fie deschisi catre valorile occidentale reprezinta din punct de vedere strategic un bun castigat.

Politica educationala nu poate avea succes, atat timp cat, dupa modelul americanilor, nu vom recunoaste caracterul strategic al educatiei in care comandamentele de castig imediat de tipul „nu aveti studenti!” nu au ce cauta. 

Monstrii care ne bantuie (aparut pe Ziare.com in 16 dec. 2010)

Acum 21 de ani o mana de oameni frumosi au iesit in strada pentru libertate. Stiau sau nu, in acele momente ei erau deja liberi, asa cum divinitatea lui Pascal ii spune omului: „Nu m-ai cauta, daca nu m-ai fi gasit deja!”.

   Dupa 21 de ani suntem neliberi. Nu altfel se explica reactia anemica, vecina cu acceptarea blazata, cu care raspundem cand auzim pe cate-un pretins salvator al natiunii, ratoindu-se acuzator  la cei care care au vazut altfel evenimentele de atunci, spunandu-le ca n-au vazut bine si ca-s lipsiti de patriotism daca au si inteles ceea ce au vazut. Nu altfel se explica reactia anemica cu care raspundem cand actualii pretinsi salvatori ai  natiunii ne spun cat de bine gandesc ei in locul nostru.

Ar mai exista o sansa sa ne amintim macar fugitiv de liberatea de atunci, daca cel putin sapte zile intre 16 si 22 decembrie, am reusi sa oprim invazia creaturilor grotesti rasarite ca ciupercile in anii de tranzitie. Sa le obligam sa se retraga in barloguri unde sa taca malc si sa-si inghita singure veninul! 

Sa nu-l mai auzim pe Behemoth cum suiera amenintator  tinand lectii de patriotism si democratie, tocmai el a stat nepasator in fata Iordanul de sange din decembrie, pe care el insusi l-a starnit pentru a se putea cocota la putere! Numele lui este plural, fiind un monstru amorf compus din mai multi pradatori vorace si fara scupule, care n-au intinat idealurile socialismului, dar au acaparat putere politica si economica si au impus regulile noului capitalism dambovitean. Emblema lui este saracia asa zis cinstita, care inseamna stagnarea Romaniei in zona gri a comunismului cu fata umana. Daca justitia nu vrea sau nu poate sa-si faca datoria in privinta crimelor din decembrie 1989, din iunie 1990 si nici a coruptiei generalizate care se practica de atunci incoace, macar  sa taca Behemoth!

Vedem cu proprii ochi cat de bine sau rau merg lucrurile in tara, observam bine noi insine coltii ce tin strans prada pe care au apucat-o, si nu trebuie sa ne-o spuna vreun carmaci genial, admirator al primilor zece ani ai altuia, genial si acela.

Nu avem nevoie de gnomi greu de rasturnat, care in lipsa dorintei de libertate a celor din decembrie 89 si-ar fi contiunat cariera de activist inceputa cu succes la organizatia comunista  studenteasca. Nu avem nevoie de corcituri intre un Titulescu de mahala si un Che Guevara cu bona asiatica, care vad peste tot fascisti numai buni de impuscat, intocmai cum tartorul lor vedea odata legionari. Nu avem nevoie de narcisi ofiliti inaine sa rodeasca, care isi inchipuie ca bun simt inseamna ca orice taietor de frunza la caini cu o singura idee in creier este indreptatit sa reprezinte speranta de normalitate a unei tari.

Sa ne lase in pace toate celelalte personaje diforme care ne bantuie zilnic: prostanaci cu aere si vanturi, motani ciripitori cu antene, gaini cu creasta de cocos si penaj Louis Vuitton, rinoceri fandositi cu piele groasa ce se apara cu cornu' exceptiei de neconstitutionalitate si alti asemenea lor, fauna a carei insiruire ar lua sute de pagini!

Ca orice bestiar, si acesta s-a intrupat si se nutreste din prostia, lasitatatea, turpitudinea  sau lenea noastra, a oamenilor obisnuiti, caci monstrii se nasc din somnul ratiunii. De aceea sta in puterea noastra sa-i gonim judecandu-le faptele, sanctionandu-le ticalosiile si ignorandu-le aerele si pretentiile de vedeta. Daca vom reusi aceasta, atunci poate ca in spatiul lasat liber dupa plecarea monstrilor vor intrazni sa coboare cativa ingeri dintre cei pe care i-am vazut atunci in decembrie, iar cei cativa cu sufletul curat dintre noi, copiii poate, vor simti ceva nelamurit ca o batere de aripi. Si poate ca atunci ar reveni speranta!

Testul atentiei pe care o acordam educatiei (aparut pe Ziare.com in 09 dec. 2010)

Marti, 7 decembrie 2010 Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD) a dat publicitatii rezultatele testelor PISA din anul 2009. Deloc surprinzator, Romania se situeaza sub media punctajului obtinut de tarile evaluate, ba chiar  ultima treime, la toate ce trei capitolele analizate, adica lectura (cu mai multe subcapitole, referitoare la accesul la text, urmat de interpretarea si evaluarea lui etc.), matematica si stiinte.  Sa spunem in paranteza criteriul in functie de care s-a facut ordonarea listei in care sunt comparate performantele tarilor participante este exclusiv punctajul obtinut la capitolul citirea si intelegerea textului scris. Desi punctajele celorlalte capitole sunt relativ apropiate de punctajul ales drept criteriu, a plasa Romania din punctul de vedere al educatiei pe locul 49 din cele 65 de tari participante reflecta o lectura superficiala al respectivei liste, iar cei care comit greseala ar trebui ei insisi sa fie supusi unui test de tip PISA.  Mai mult documentul dat publicitatii de OEDC contine mult mai mult decat incriminata lista. De la bun inceput scopul lui nu a fost de a stabili imposibile ierarhii, ci doar de a oferi o modalitate de a compara din diverse puncte de vedere nivelul educational al elevilor provenind din diferite tari. Se incearca de asemenea a se cuantifica  egalitatea de sanse privind accesul la educatie, a se stabili ce anume conduce la un sistem educational de calitate, daca cititul este facut cu placere sau care este evolutia nivelului educational in tarile participante. 

Probabil ca mai important decat locul pe care ne situam, este faptul ca nivelului educational al elevilor din Romania a ramas relativ constant. Desigur acesta nu este o veste buna, din simplul motiv ca nivelul este constant rau. Daca este asa, ce se poate face pentru a determina o evolutie pozitiva? In primul rand ar fi de folos sa vedem ce au facut altii care au  crescut. Un exemplu pozitiv in acest sens, mentionat de mai multe ori de documentul Pisa 2009 Results: Executive Summary, este Germania. Desi relativ performant in ceea ce priveste invatamantul universitar, sistemul educational german parea pana nu demult sa sufere pe componenta preuniversitara, cel putin conform  rezultatele testelor Pisa. Dupa cum titreaza Frankfurter Allgemeine Zeitung, socul Pisa a modificat educatia din Republica Federala. S-au modificat programe scolare. Dar nu numai guvernul federal sau guvernele regionale au fost implicate. Au fost editate brosuri de antrenare pentru testele Pisa. Dupa cotidianul citat mai sus, specialisti in stiintele educatiei, jurnalisti si public a asteptat „cu sufletul la gura” rezultatele testelor. Dupa aparitie acestea au fost comentate intens. Aceste fapte demonstreaza implicarea societatii in procesul educational.  Prin comparatie, in ziua publicarii raportului, la noi doar Ministerul Educatiei a gasit cu cale sa-si apere proiectul de Lege a Educatiei Nationale folosindu-se de clasarea slaba a Romaniei in clasamentelul tarilor participante. La asa atentie acordata procesului de educatie, asa rezultate!    

"Lepadarea" intelectualilor (aparut pe Ziare.com in 22 nov. 2010)

Aparuta in Adevarul de seara din Brasov, o stire referitoare la pozitia critica a lui Gabriel Liiceanu fata de Traian Basescu pare sa fi facut audienta. Formularea „Liiceanu se leapada de Basescu” se repeta de mai multe ori: articolul original disponibil pe site-ul Adevarul.ro este reluat de Realitatea.net, regasindu-se inclusiv in articole postate pe ziare.com. Desi cei care o folosesc par a fi multumiti de izolarea tot mai accentuata a presedintelui, formularea in sine are un caracter insidios. Cuvintele sunt, asa cum se stie, incarcate cu bagajul traditiei, deci nu putem vorbi de „lepadare”, fara sugera o vinovatie a celui care se leapada.  Si aceasta deoarece cuvantul trimite la „lepadarea de Satana” a nasilor in numele celui care tocmai se increstineaza  sau la tripla lepadare de Christos a Apostolului Petru de  dinainte de cantatul cocosului. In prima situatie vinovatia este data de apartenenta prealabila la rau, iar in cea de-a doua de abjurarea unor valori la care lepadatorul aderase.

Putem vorbi atunci despre „lepadarea” lui Liiceanu, sau a altor intelectuali (ceilalti doi vizati de articolele mentionate sunt Andrei Plesu si Mircea Cartarescu) care si-au expus odata public sprijinul pentru presedintele Basescu? Tradus conform celor de mai sus, sunt vinovati acei intelectuali care au avut o optiune pe care a facut-o publica? Cei in cauza au repetat de cate ori au fost intrebati, ca sprijinul pentru Traian Basescu nu reprezinta o declaratie de iubire neconditionata, ci credinta intr-un proiect de modernizare a societatii prin asumarea trecutului totalitar si despartirea ulterioara de el, proiect care le-a aparut intr-o perioada de timp determinata a fi comun cu cel al presedintelui. Avertizau de asemenea ca de indata ce se vor convinge de disparitia acestei platforme comune sustinerea va fi retrasa. Cum altfel poate fi interpretat gestul lui Andrei Plesu, care desi avea motive sa resimta adversitate fata de Basescu, dupa episodul „nepotrivirii de caracter” din timpul mandatului de consilier la Cotroceni, a hotarat sa-l voteze pe acesta din urma si sa recunoasca public acest lucru, decat prin speranta ca ceva din respectivul proiect inca mai subzista?  Nu exista nici o suspiciune cat de cat fondata ca intelectualii zisi „ai lui Basescu” ar fi beneficiat cumva de anumite avantaje materiale sau de alta natura de pe urma sprijinului lor. Daca asa stau lucrurile, atunci putem eventual argumenta ca cei vizati s-au inselat de la bun inceput acordand credit actualului presedinte, sau ca presedintele s-a dovedit inconstant ceea ce a dus la indepartarea de proiectul comun, dar nu putem vorbi cu abigua voluptate despre „lepadare” si vina.

S-ar putea crede ca randurile de fata se vor o apologie a d-lor Liiceanu, Plesu sau Cartarescu, dar nu aceasta este intentia lor. Daca respectivii ar avea nevoie de aparare, ar sti sa se apere si singuri. Intentia celor scrise aici se rezuma la exprimarea incredintarii autorului in posibilitatea un angajamant public sincer in spatele caruia se afla un set de valori si nu un interes ilicit, asa cum a vede el sprijinul acordat de acesti intelectuali domnului Basescu. De asemenea, ele se mai vor o expresie a incredintarii ca exista si alte persoane care sa-i judece pe ceilalti in functie de modul in care le-a aparut comportamentul acestora de-a lungul anilor si de rezultatele muncii lor si nu in functie de o discutabila optiune electorala. 

Ce putem invata privind la altii? (aparut pe Ziare.com in 19 nov. 2010)

Germania si Romania pot fi adesea date ca exemple pentru cum ar trebui, respectiv nu ar trebui, sa fie abordate problemele economice si sociale ale momentului. Intr-adevar, Germania pare sa fi depasit recesiunea, este primul exportator al Uniunii Europene, este un exemplu de disciplina financiara si control al finantelor publice etc., in timp ce la noi lucrurile stau exact pe dos. Mentalul colectiv al romanilor include imaginea seriozitatii germane, lipsa „nemtilor nostri” fiind adesea deplansa. Comentarii si studii specializate puncteaza si ele diferenta. De exemplu George Friedman, fondatorul agentiei STRATFOR, considera emblematic pentru problemele pe care le intampina Romania in incercarea de a iesi din criza tocmai deficitul comercial din relatia cu Germania.

Pe de alta parte, un alt studiu, efectuat de data aceasta de Institutul de Cercetari Economice  Prognos din Elvetia, studiu citat de editia din 16 nov. a cotidianului german Die Welt, ordoneaza regiunile si orasele Germaniei din punctul de vedere al asteptarilor economice pentru perioada urmatoare. Nu surprinde cu nimic aflarea landurilor din sud, Bavaria si Baden-Wuertenberg, in special a orasului Muenchen, in fruntea listei. Dar lucrurile nu au stat asa dintotdeauna. Nu cu multe decenii in urma, partea de sud a Germaniei era subdezvoltata in comparatie cu restul. Mentalul colectiv, german de data aceasta, pastreaza inca imaginea bavarezului bautor de bere, imbracat in pantaloni de piele, cu maniere discutabile si performante ambigue.

Daca Germania este un etalon la care ne raportam ca la ceva demn de urmat, atunci poate ca modul in care s-au inversat raporturile de forte intre regiunile Germaniei, ar putea sa ne fie de folos pentru a constientiza ce avem de facut, in vederea eficientizarii si modernizarii Romaniei. Nordul Germaniei era axat pe industria grea, otelarii, santiere navale etc., industrie care era odata motorul dezvoltarii economice. In acest timp sudul era o regiune mai inapoiata si mai putin urbanizata.  Reconstructia de dupa de-al Doilea Razboi Mondial nu a schimbat total profilul industrial al regiunilor. Numai ca industria grea a lasat mai putin loc noilor tehnologii ale erei informationale, care au prins mai bine in zonele mai inainte rurale din sud. Acum orasul Muenchen este recunoscut ca centrul IT al Germaniei. Daca adaugam si valorificarea potentialului turistic al muntilor situati de asemenea in sud, avem o imagine destul de exacta, chiar daca extrem de simplificata, a ceea ce s-a intamplat.

Nu se poate incheia fara a puncta si o conditie esentiala a posibilitatii unei evolutii de genul celei schitate mai sus: educatia. Adaptarea la cerintele tehnologiei informatiei, presupune existenta unei educatii solide. Germanii au rezolvat acest lucru printr-un sistem de invatamant, in special universitar cu cele doua componente ale sale tehnic si umanist-stiintific, exigent si performant, sistem care asigura si se sprijina pe mobilitatea extrema a studentilor si a cadrelor didactice. Desigur, un asemenea sistem de invatamant costa, iar finantarea lui a fost suportata intr-o prima faza de landurile atunci bogate ale nordului. Dar a meritat!            

Concluzia pe care o putem extrage din cele de mai sus este simpla si nu este formulata aici pentru prima data: modernizarea Romaniei ar trebui sa inceapa cu sistemul de educatie, cu stimularea  cercetarii si inovarii, si sa continue cu axarea economiei pe tehnologia de varf, mai ieftina, nepoluanta si cu valoare adaugata mare. Aceasta nu inseamna ca trebuie numaidecat sa ne propunem sa intrecem Germania; sa facem in fiecare zi cate un mic pas ar fi de ajuns! Din pacate, cu toata simplitatea, reteta pare sa fie ignorata de cei care au condus Romania in ultimii mai bine de 50 de ani.  

Legea Educatiei privita de la firul ierbii (aparut cu modificari pe Ziare.com in 5 nov. 2010)

 Dintre subiectele aflate in ultima vreme pe agenda publica, putem afirma fara nici un risc, ca cel referitor la Legea Educatiei Nationale este printre cele cel mai importante, daca nu chiar cel mai important. Aceasta pentru simplul motiv ca de asigurarea unei educatii de calitate depinde viitorul nostru ca cetateni ai Romaniei, depinde modul in care vom sti sa raspundem provocarilor economice sau de alta natura pe care le vom avea de solutionat si in consecinta nivelul de dezvoltare, si implicit de trai, pe care il vom atinge. In cazul continuarii declinului educational in care ne aflam astazi - declin care nu a inceput numai cu 20 de ani in urma cum afirma unii nostalgici – nu ar trebui sa avem vreo indoiala ca nu se vor schimba prea multe privind situarea Romaniei in fel de fel de statistici relative la nivelul de trai, libertatea presei etc. la coada Europei printre tari  pe care cu greu le gasim pe harta.

Data fiind importanta subiectului o dezbatere ampla nu poate fi decat de dorit. Din pacate foarte adesea luarile de pozitie pro sau contra proiectului de Lege a Educatiei pe care Guvernul si-a asumat raspunderea in Parlament s-au oprit la aspecte superficiale ale legii sau la subiecte ce vizau  mai ales modul de conducere al unitatilor scolare, demonstrand chiar prin accentul pus pe aceste chestiuni ca cei care isi exprimau respectivele pareri erau interesati mai cu seama de cum sa isi pastreze pozitiile, privilegiile si puterea decat de reformarea profunda a sistemului. Sa ne amintim de exemplu cate energii s-au consumat numai pentru impunerea pensionarii la 70 de ani a cadrelor didactice universitare, conducand in subsidiar la posibilitatea prelungirii mandatelor a mai multor persoane aflate in functii de conducere: rectori, decani etc. Sau despre disputa privind modul de numire al rectorilor: ca si cum de aceasta intrebare fundamentala ar depinde nu numai asigurarea autonomiei universitare, dar chiar si calitatea invatamantului universitar din Romania! Ultimele evolutii referitoare la subiectul legii educatiei nu fac exceptie: pe de-o parte Guvernul isi asuma in stilu-i caracteristic, heirup-ist, raspunderea in Parlament. Atunci cand Curtea Costitutionala declara neconstitutionala aceasta procedura, Opozitia pare foarte multumita de palma primita de Putere, si nu se prea aud voci gata sa se puna la treaba pentru a obtine intr-un orizont de timp previzibil o lege acceptabila pentru toate partile.  Totusi decizia Curtii pare salutara, cel putin din perspectiva faptului ca factorii decizionali au posibilitatea de a se pune de acord asupra prevederilor legii in discutie, ca sa nu mai asistam peste doi ani la o noua propunere legislativa pe acelasi subiect.  

Randurile de fata se doresc a fi exprimarea unui punct de vedere asupra legii educatiei „de la firul ierbii”, mai precis din perspectiva unui participant activ la procesul educational, cadru didactic cu oarecare experienta si in invatamantul preuniversitar, dar mai ales in cel universitar. Prima intentie a fost de a sublinia atat punctele pe care le consideram tari cat si cele pe care le vedem slabe. Dar apoi, citind articolul argumentat si bine scris Un sistem de invatamant corupt si retrograd nu va capitula usor al d-lui Raul C. Muresan (disponibil la adresa http://www.ziare.com/scoala/educatie/opinii-un-sistem-de-invatamant-corupt-si-retrograd-nu-va-capitula-usor-1052840) am constatat ca jumatate din proiectul intial a fost executat deja, partile bune ale legii fiind, in mare parte, deja enumerate si comentate: ierarhizarea universitatilor, raspunderea publica a universitatilor, abilitarea conducatorilor de doctorat, Registrul Matricol Unic etc. Singurele lucruri care as mai avea sa le adaug aici ar fi descongestionarea programei analitice prin lasarea la dispozitia profesorului a 25% din timp alocat unei discipline, conform Art 56(5), precum si elaborarea portofoliului educational al elevului, in care sunt cuprinse rezultatele unor evaluari sumative efectuate la incheierea mai multor cicluri de studii (Art. 63 – 67). Relativ la descongestionarea programei s-a vorbit mult dar s-a facut putin, asa ca nu voi mai insista. Cat despre portofoliu, rezultatele obtinute in urma mai multor evaluari  sunt mai obiective decat rezultatul unui singur examen, iar elevul este obligat sa fie tot timpul „in priza”.

Totusi proiectul de Lege a Educatiei pe care l-a prezentat Guvernul nu este numai lapte si miere. Afirmand acest lucru nu avem invedere numai greseli marunte, si nici numai obiectiile care ii sunt in mod obisnuit aduse de adversarii politici ai actualei puteri. Desigur ca texte ca cel de la Art. 124(5) „... in situatii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, poate infiinta/desfiinta facultati cu consultarea Senatului universitar” pot fi banuite de intentii de politizare. In orice caz sintagma „in situatii temeinic justificate” nu are ce cauta intr-un text de lege fiind extrem de vaga, iar sintagma „cu consultarea Senatului universitar” seamana bine cu mult dezbatuta prevedere a Constitutiei Romaniei, conform careia Presedintele desemneaza Prim Ministrul „cu consultarea partidelor parlamentare”; amintindu-ne cata cerneala a curs pe marginea acestei prevederi, fara a fi transata controversa in vreun fel, nu vedem la ce bun introducerea unui text asemanator intr-o alta lege, de data aceasta a Educatiei. Dar totusi nu de acest fel sunt greselile care afecteaza fondul problemei.

Principala intampinare pe care am face-o legii la care ne referim ar fi ca, in multe locuri, ea pare a fi facuta de niste teoreticieni in stiintele educatiei, care nu prea au contact cu viata reala din spatele si din fata catedrei. Fara a dezavua teoria, intocmai cum unii maistri privesc de sus inginerul tocmai iesit de pe bancile facultatii prin prisma experientei lor superioare in ceea ce priveste procesul tehnologic real, credem ca nici invers, o teorie desprinsa de aplicarea ei practica, care modifica datele experimentala care nu-i convin precum in celebra butada a lui Murphy, nu poate sa conduca la rezultate satisafactoare. Mai concret, axarea Curriculumului National pe cele opt competente-cheie (de comunicare in limba romana si intr-o limba de circulatie internationala, competente de baza de matematica, stiinte si tehnologie, competente digitale etc., conform Art. 58) are in ea ceva rigid si excesiv nivelator. Exagerand putin, ne putem intreba cine oare se va mai preocupa sa citeasca o poezie de dragul frumusetii ei, daca tot ce se cere este de a putea intelege si comunica ceea ce auzim la televizor sau citim intr-un ziar? Cine oare va mai rezolva prin metode multiple o frumoasa problema de geometrie sintetica, daca ceea ce se cere este de a fi capabil sa calculezi aria si perimetrul  triunghiului, a patratului etc.

Nu ignoram faptul ca ceea ce am ceea ce am reprosat mai sus proiectului de Lege a Educatiei  este intrucatva vag. Pana la urma, cunostintele trebuie cumva cuantificate pentru a fi evaluate in mod obiectiv. Doar ca atitudinea generala pe care am identificat-o mai sus are consecinte negative care nu mai sunt deloc vagi. Includerea clasei a IX-a in ciclul gimnazial este una dintre ele. Echilibrul existent intre anii petrecuti in gimanaziu si cei petrecuti in liceu contine in subsidiar ideea revenirii pe parcursul liceului la cele invatate inainte, in scopul aprofundarii si intelegerii superioare. Atunci cand intelegerea este inlocuita de dobandirea unei competente, acest echilibru nu mai conteaza. O alta consecinta nedorita a faptului ca legea este facuta in laborator de niste teoreticieni este avantajarea propriului domeniu in detrimentul celorlalte. Cum altfel putem intelege prevederile Art. 220(3) prin care studentii care urmeaza un masterat didcatic, axat nu pe dobandirea de cunostinte in materia pe care urmeaza sa o predea ci pe dobandirea de tehnici de comunicare a cunostintelor, vor primi o bursa de la bugetul de stat egala cu salariul net al unui profesor debutant, spre deosebire de ceilalti studenti incadrati intr-un program de masterat stiintific? De unde oare se vor mai recruta cadrele didactice universitare? Dintre absolventii masteratului didcatic nu, pentru ca au obligatia sustinerii unui doctorat; dintre absolventii masteratului stiintific iarasi nu, pentru ca nu pot preda. Numai daca nu le fac pe amandoua, caz in care trebuie sa plateasca unul dintre ele. In sfarsit, daca finantarea per student, asa cum observa si d-l Muresan in articolul sus-mentionat, are drept consecinta dependenta facultatilor si a cadrelor didcatice universitare de atragerea si mentinerea chiar cu pretul scaderii dramatice a calitatii a unui numar cat mai mare de studenti –iar noua lege va corecta acest lucru prin finantarea multianuala (cf. Art. 205(5)) – ce ne poate face sa credem ca nu se va intampla acelasi lucru si in invatamantul preuniversitar finantat conform aceleasi legi per elev? Atragem atentia ca, finantarea multianuala nu se aplica in acest caz caci in preuniversitar „resursa financiara urmeaza elevul” (Art. 8(5)).

Avand in vedere cele de mai sus, decizia Curtii Constitutionale de a zadarnici planurile Guvernului de asumare a raspunderii pe Proiectul Legii Educatiei pare binevenita. Numai ca, daca privim catre Parlamantul Romaniei nu cred ca avem motive mari de bucurie: foarte adesea proiecte de legi bune dar perfectibile au iesit de-a dreptul proaste dupa (pseudo)dezbaterea parlamantara!  Fie ca Legea Educatiei sa aiba alta soarta! 

Câteva gânduri despre şcoală şi bani (aparut in Dilema Veche, nr. 338, sectiunea Dilematici de pretutindeni, va ascultam)

În două numere recente şi consecutive ale Dilemei vechi se găsesc texte care – într-un fel sau altul – se raportează la învăţământul românesc. Am citit cu bucurie atât suplimentul Moderni fără studii clasice?, cât şi dosarul Dilema studiilor postuniversitare, care au apărut împreună cu numerele 333, respectiv 334 ale revistei. Animat de ideea că o discuţie continuă, argumentată şi consistentă pe acesastă temă ar putea urni măcar cu câţiva paşi sistemul românesc de învăţământ – pe care eufemistic l-aş numi achilozat –  voi face şi eu câteva consideraţii susţinute de o oarecare experienţă didactică nici prea scurtă pentru a fi irelevantă, dar nici prea îndelungată pentru a risca împietrirea. Mai mult, pe parcursul a celor 14 ani în care am predat matematica şi în preuniversitar dar şi la Universitatea din Cluj, am avut posibilitatea să mai trag cu ochiul şi la ce se întâmplă dincolo de hotarele României în ţări ca Germania sau Franţa, ale căror cu sisteme de învătământ cred că pot fi considerate – în mod obiectiv - mai performante.

Aş pleca de la diagnosticul extrem de precis pus de d-l Mihai Maci in „Fundamentul educaţiei”: societatea şi piaţa muncii nu încurajează o pregatire temeinică a absolvenţilor vreunei forme de învătământ, conducând la scăderea calităţii şcolii, scădere care accentuează tendinţele societătii de obnubilare – dacă nu chiar de respingere – a  necesităţii unei educaţii de calitate. Problema este cum rupem acest cerc? Am pretenţia ca participanţii la procesul educativ, aparţinând teoretic părţii „mai educate” a societăţii să facă primul pas. Problema este desigur prea amplă pentru a fi soluţionată in câteva rânduri. În cele ce urmează mă voi referi îndeosebi la învăţământul universitar, pe care îl cunosc ceva mai bine, unde cred că am identificat o modalitate concretă de a îmbunătăţi cât de cât ceva. Sunt conştient că ceea ce propun depinde de bunăvoinţa unor factori de decizie (senate universitare, minister etc.) având adesea reputaţia de a opune rezistenţă acerbă la orice formă de schimbare, aşadar s-ar putea să fiu considerat (excesiv de) naiv. Îmi asum riscul! 

Principiul mercantil „Nu aveţi studenţi!” amintit de d-l Eugen Munteanu (a se vedea  „De ce sunt sceptic”) cu privire la facultăţile de limbi clasice, este aplicat cu succes pentru punerea la respect a multor facultăţi al căror profil de studiu este – cel puţin în opinia mea – bine definit. Mai precis a facultăţilor de ştiinţe (matematică, fizică, chimie etc.) sau umaniste (litere, istorie, filosofie etc.)  Cazul studiilor clasice este – după cum observă d-l Adrian Papahagi în „Declinul şi prăbuşirea studiilor clasice” – doar partea mai vizibilă a unui proces mai vast. Dintre specialităţiile tradiţionale scapă (pentru cât timp?) de aplicarea corecţiei derivate din principiul sus-menţionat dreptul, economicele şi, poate, medicina. În rest,  specialităţiile interdisciplinare „fictive, găunoase şi fără perspectivă” (subscriu din plin verdictului dat de d-l Munteanu) sunt pe val! Marturie stă orice raport cu privire la situaţia financiară a facultăţilor de la  orice universitate cu tradiţie din ţară (unele dintre aceste raporte au fost deja comentate în presă). Dar – obiectiv vorbind –  o universitate în care să nu se studieze matematica, fizica sau chimia ne-ar condamna la subdezvoltare. Una din care sa lipsească istoria, filosofia sau literele (incluzând studiile clasice) la subumanitate; se poate trăi fără Shakespeare, dar am fi infinit mai săraci!

Ceea ce se propune aici nu este nici original nici nemaivăzut. O variantă rezonabilă de da o gură de oxigen acelor specialităţi care nu sunt, nu au fost şi, probabil, nu vor fi nicicând profitabile - daca prin profitabilitate înţelegem capacitatea de a aduce bani într-un orizont de timp extrem de scurt - dar care constituie de fapt baza culturii stiinţifice sau umaniste, ar fi să lăsăm principiile mercantile de tipul celui de mai sus la poarta universităţii. Cu alte cuvinte, de repartizare fondurilor provenite din alocaţia bugetară per student să fie responsabilă universitatea în ansamblul ei şi nu o facultate sau alta. În felul acesta piaţa şi-ar îndeplini rolul regulator, căci o universitate mai performanta ar atrage mai mult studenţi, deci mai multe fonduri (afirmaţia presupune existenţa unei pieţe libere şi concurenţiale, piaţa a cărei existenţă românească poate fi pusă sub semnul întrebării, dar nu aceasta este intenţia randurilor de faţă). În interiorul unei universităţi este oarecum lipsit de noimă să vorbim de facultăţi profitabile şi neprofitabile; dimpotrivă ele ar trebui să se comporte solidar ca părţi ale aceluiaşi organism, dintre care unele produc, altele  consumă mai multe resurse, dar toate sunt interdependente şi concură toate la buna funcţionare a întregului. Falsa responsabilitate unui profesor care atunci când are pretenţii mari riscă să piardă studenţi, aşadar să piardă fonduri pentru salariul lui şi al colegilor ar fi oarecum îndepărtată, pentru că efectul pecuniar imediat al corectitudinii lui ar fi mult diluat, iar în spaţiul creat s-ar putea manifesta responsabilitatea firească a unui proces educativ decent. Până la urmă în sistemul actual facultăţile nici măcar nu au personalitate juridică. Dacă legal nu se pot câştiga bani (de exemplu din granturi de cercetare, contracte cu terţi etc.) prin intermediul facultăţii, ci doar al universităţii, atunci cum se poate cere facultăţii să fie profitabilă? Aş merge chiar mai departe: la ce bun să păstrăm actuala structură în care cadrele didactice sunt angajate de universitate, dar sunt încadrate într-o anumită facultate, iar când – de exemplu - este nevoie de un curs de matematică la facultatea de fizică, să existe tot felul de protocoale de decontare între facultăţi, banii cuveniţi pentru acel curs având un traseu sinuos şi greu de înţeles? Nu ar fi mai bine să existe o organizare mai suplă (prezentă şi prin alte ţări) în care facultatea ar fi constituită doar din studenţii care studiază o anumită disciplină (plus personalul auxiliar), iar corpul profesoral s-ar organiza în departamante (sau cum am vrea sa le zicem), structurate pe discipline şi subdiscipline, fiecare facultate apelând la departamantul corespunzător ori de căte ori are nevoie? Cel puţin ar exista un mod unic de efectuare a plăţii pentru un curs!

Revăzând cele scrise mai sus, m-am întrebat, cât poate fi de interesant un eventual cititor de o discuţie oarecum tehnică, în care se vorbeşte despre cum ar trebui repartizate nişte fonduri bugetare sau despre traseul banilor cu care se plătesc cursurile. Nu ştiu cu exactitate răspunsul, dar mă gândesc uneori că dacă am fi ceva mai interesaţi de asemenea amănunte, am reuşi mai bine să exorcizăm diavolul care se ascunde – nu-i aşa? – în detalii.